Ion (Nicu) Irimescu (n. 27 februarie 1903, sat Arghira, comuna Preoteşti – d. 28 octombrie 2005, Fălticeni) a fost un sculptor român, profesor şi membru al Academiei Române. A fost fiul lui Petre Irimescu, proprietar, şi al Mariei Cazaban, pedagogă, şi a fost căsătorit cu Eugenia Melidon, profesoară.

După absolvirea şcolii primare din Fălticeni, urmează cursul secundar la Liceul Nicu Gane din acelaşi oraş (1915-1924), unde a participat la punerea în scenă a unor piese de teatru, pictând decorurile. Între 1924 şi 1928 este student al Şcolii Naţionale de Arte Frumoase din Bucureşti, unde i-a avut ca profesori de sculptură pe Dimitrie Paciurea şi Oscar Han. În timpul studenţiei, a pictat biserica cu hramul Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril din Oprişeni-Fălticeni. În anul 1928, la absolvirea academiei, are loc debutul său la Expoziţia de Pictură şi Sculptură din Bucureşti. În 1930, obţinând o bursă de studii a şcolii române din Fontenay-aux-Roses, pleacă la Paris şi se înscrie la Académie de la Grande Chaumière, unde lucrează sub îndrumarea profesorului Joseph Bernard, fiind în special influenţat de sculptura lui Antoine Bourdelle. În 1932 i se acordă Menţiunea de onoare a Societăţii artiştilor francezi, pentru lucrarea Autoportret, expusă la Salonul de primăvară de la Paris.

Din 1933, anul întoarcerii în România, Ion Irimescu participă la toate expoziţiile organizate, atât în ţară cât şi în străinătate. În 1940 este numit profesor la Academia de Belle Arte din Iaşi, mai târziu (1950) la Cluj, iar din 1966 funcţionează ca profesor de sculptură la Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” din Bucureşti.

În 1956 participă la Bienala din Veneţia, expunând la pavilionul românesc 15 lucrări, iar în 1961 expune la Expoziţia de sculptură contemporană, organizată pe lângă Muzeul Rodin din Paris. Expune de asemeni la Berna, Helsinki, Budapesta, Dresda, Moscova, Varşovia, Praga, Paris, Stockholm, Londra, Roma, Berlin, Bonn, Istanbul, Ankara, Tel Aviv, Damasc, Cairo, Alexandria.

În 1975 donează muzeului oraşului Fălticeni un mare număr de sculpturi şi desene, cu care se infiinţează Colecţia “Ion Irimescu”. Este ales în 1978 preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici din România, unde activează până în 1989.

Menţiunea de onoare a Societăţii Artiştilor Francezi (1932), Premiul Fundaţiei Elena şi Anastase Simu (1935), Meritul Cultural în grad de Cavaler clasa I, Premiul Ministerului Culturii şi Artelor (1942), Maestru emerit al artei (1954), Premiul de Stat clasa I (1955), Artist al poporului (1964), preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici (1978-1990), membru de onoare al Academiei Române (1992), Ordinul Steaua României în grad de Mare Ofiţer (2001), Premiul pentru Excelenţă în Cultura Română (2001).

La 27 februarie 2003, Academia Română îl sărbătoreşte cu prilejul împlinirii vârstei de 100 de ani. Este al doilea artist român aflat în viaţă la sărbătorirea Centenarului său, după Cella Delavrancea.

La sfârşitul vieţii, s-a retras la Fălticeni, unde s-a ocupat de muzeul care adăposteşte jumătate din operele sale şi pe care Irimescu le-a donat oraşului (aproximativ 300 sculpturi şi 1000 desene), dând naştere astfel celei mai mari colecţii permanente de autor din România. Una dintre lucrările lui, statuia prinţului cărturar Dimitrie Cantemir, se află la Biblioteca Ambrosiana din Milano, între statuile lui Dante şi Shakespeare.

La 28 octombrie 2005 marele sculptor moare si este immormantat în cimitirul parohiei Opriseni.

sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Irimescu

Invitaţie în lumea apelor

 sursa: www.evenimentul.ro 

Bun pedagog, cu dragoste faţă de mediul înconjurător, profesorul emerit Vasile Ciurea, întemeietorul (în 1914) primului muzeu din Fălticeni, a ştiut să transmită elevilor săi o parte din pasiunile sale – respectul pentru natură, pasiunea pentru a colecţiona piese rare, pe care apoi să le poată observa şi studia. Unul dintre elevii profesorului Vasile Ciurea a fost şi academicianul Mihai Băcescu, care nu l-a uitat niciodată pe cel care l-a iniţiat în tainele naturii, dar nu şi-a uitat nici locurile natale. Astfel, la 17 august 1982, lua fiinţă la Fălticeni, în “semn de iubire şi recunoştinţă” profesorului Vasile Ciurea, Muzeul de Ştiinţe Naturale. “Muzeul este o încununare a activităţii mele de oceanolog – l-am înzestrat cu sute de animale, pe care le-am adus din cele trei oceane. Am vrut astfel să refac vechea colecţie de animale acvatice din vremea care mă leagă de profesorul Ciurea. El este conceput ca un muzeu fără pereche în lume, al apelor. Dar pentru a nu întîrzia bucuria de a dărui oamenilor un obiectiv deosebit, i-am spus muzeu de ştiinţe naturale. Însă structura şi exponatele, fac precizarea cuvenită, se află într-un muzeu al apelor”, spunea Mihai Băcescu. Într-adevăr, din 28 martie 1993, muzeul nu numai că poartă denumirea de “Muzeul Apelor”, dar a primit şi numele ctitorului său, Mihai Băcescu. Se împlinea astfel o dorinţă şi se definea un gest de aleasă gratitudine şi preţuire celui care şi-a închinat viaţa cercetării mediului acvatic şi a dat culturii fălticenene dimensiuni valorice perene.          

Prin structura şi consistenţa de date ştiinţifice, muzeul se constituie într-o veritabilă lecţie de instrucţie şi educaţie, dar oferă şi multe piese de o valoare inestimabilă. Spre exemplu trăsurica executată de Leon Comnino şi expusă în 1937 în expoziţia universală de la Paris, impresionează şi reţine îndelung atenţia vizitatorului, prin măiestria execuţiei şi migala creatorului. Puţini poate ştiu că la executarea trăsuricii s-a lucrat timp de 35 de ani şi a fost folosit numai briceagul. Dar pentru că este vorba despre un muzeu al apelor, trebuie amintite istorie acvatică şi sala a uneltelor vechi de pescuit. Leasa, vîrşa, sacul de fund, etera, crîsnicul, volocul, ostia şi prostovolul amintesc de uneltele prohibite din zonele de şes, de deal şi de munte, alături de o barcă veche din lemn de salcie roşie, de peste trei sute de ani, monoxila, pe care o foloseau pescarii pe canalele Dunării, la Brăila. Academicianul Mihai Băcescu a dăruit muzeului peste 700 de exponate, bureţi de mare, sturioni, şerpi veninoşi, broaşte ţestoase, crocodili, alături de un însemnat număr de lucrări în din domeniile folclor, botanică, zoologie, ecologie terestră şi marină, muzeologie, toate prezentate în două săli. Bucuria vizitatorilor, în special a celor tineri, se manifestă cînd ajung la partea vie a muzeului – acvariile. În cele 13 bazine cu o capacitate de peste 11.000 litri trăiesc numeroase specii de peşti indigeni şi exotici, broaşte ţestoase, scoici şi raci. Compartimentul dioramelor, reprezentat prin nouă ecosisteme, ne plimbă privirea de la rîul Moldova pînă la oceanul Atlantic. Zestrea muzeului este îmbogăţită şi cu un glob geografic, unic în lume prin faptul că redă la scară, alături de relieful uscatului, configuraţia reliefului subacvatic. Donat în 1986, globul geografic a fost executat cu măiestrie şi cu o exactitate milimetrică, pe parcursul a cinci ani şi jumătate de către profesorul de geografie Isaic Neculai, din Vadu Moldovei. Muzeul Apelor “Mihai Băcescu” din Fălticeni se prezintă ca o puternică personalitate ştiinţifică, un loc de maximă incandescenţă spirituală, deschis tuturor iubitorilor de cultură din ţară şi de peste hotare, un veritabil propagator al dragostei şi grijii pentru cea mai de seamă resursă a planetei – apa. (Alex Mitru)

        Turul virtual poate fi facut prin accesarea acestor 4 panorame, insa va sugerez sa vizitati acest loc si sa il simtiti atat palpabil cat si in strafundurile spiritului:

1.    http://www.lovinestii.ro/panorama/1.html
2.    http://www.lovinestii.ro/panorama/2.html
3.    http://www.lovinestii.ro/panorama/3.html
4.    http://www.lovinestii.ro/panorama/4.html

                Am ales sa incep cu Galeria oamenilor de seama Falticeni datorita insemnatatii pe care o are aceasta, un “cocktail de cultura”, o cladire ce depaseste limitele materiale a unui simplu edificiu prin mostenirea unui trecut glorios.

                Nu s-ar putea cuveni sa redau in cuvinte multele vorbe pe care le am de spus, deoarece nu sunt un scriitor in adevaratul sens al cuvantului; sunt doar o unealta pentru cei ce vor sa afle cat mai multe. Considerand ca aceste lucruri au fost spuse, si au fost spuse chiar foarte bine, ma voi retrage si ma voi folosi de transparenta, prezentand acest subiect “nu de la mine, ci prin mine”… asa ca voi cita o prezentare a acestui loc:
               “ Aşa cum la începutul veacului intelectualii fălticeneni ardeau de nerăbdare să ctitorească un muzeu în târgul lor, în deceniul 70 în sufletele „entuziaştilor” locului se năştea, impunându-se repede, ideea organizării unui muzeu care să arate ce însemnaseră Fălticenii pentru cultura românească, ce urme adânci lăsaseră cei care pe aceste pământuri văzuseră lumina zilei, aici învăţaseră carte sau îşi petrecuseră întreaga lor viaţă, ori numai o parte din ea.
               Pe străzile oraşului mai existau încă mărturii despre aceste treceri ilustre. Se aşezaseră acolo unde se cuvenea plăci care să aducă aminte. Atmosfera era saturată de amintiri. Stăruiau în aburul subţire şi transparent de deasupra oraşului Oamenii locului râvneau la ceva mai mult, la ceva mai pregnant. O cronică în care cele alese să fie însemnate pentru vecie. Stăruinţa acestor oameni de bine a găsit ecou. Horia şi Vasile Lovinescu au donat casa lor de pe strada Sucevei, ca să adăpostească muzeul numit inspirat „Galeria Oamenilor de Seamă” ai Fălticenilor. Era şi original. Nicăieri în ţară nu mai exista un asemenea muzeu. Se ivise din atmosfera bogatei spiritualităţi a locului. Îşi deschidea porţile la 16 iulie 1972. Sutele şi sutele de mii de oameni care i-au trecut de atunci pragul s-au simţit îmbogăţiţi sufleteşte. Imaginea despre Fălticeni a căpătat nuanţe şi o aureolă spirituală ce dăinuie pentru totdeauna. Se întâlnesc aici cu Ion Creangă, cu năzdrăvăniile lui fără seamăn, ale lui şi ale tovarăşilor săi din vremea când erau elevi la şcoala de catiheţi din Fălticeni şi chiriaşi în casa lui Pavel Ciubotarul, cel pe care catiheţii il aduseseră în pragul nebuniei, cu Mihail Sadoveanu, elev la Folticeni, notat cu 10 la teza de română de profesorul Nicolae Apostol, dar repetent din cauza matematicii, ce pălise în faţa chemării iazului de la Nada Florilor, cu Sadoveanu scriind în bojdeuca Ecaterinei Bâlu, trudind cu forţa lui de uriaş al cuvântului, cu Sadoveanu împărăţind în „Grădina Liniştii”. Dar câte istorii nu se ţes cu fir de poveste, de borangic, câte dtrumuri nu se deschid, câte biografii captivante, memorabile, nu se conturează? Din vitrine ne privesc manuscrisele lui Eugen Lovinescu, tălmăcind înverşunarea muncii şi frământări lăuntrice ce altfel par străine chipului său împresurat de linştea şi pacea ninsorii părului lins. Anton Holban ne apare tânăr, dar mânat de suferinţe si mâhniri, cu sufletul mohorât la gândul apropiatei morţi a Profirei Lovinescu , a „bunicii care se pregăteşte să moară”, cu inima cuprinsă de prevestirea propriului şi prematurului său sfârşit.
              Biografii ale unor oameni de seamă care şi-au închinat viaţa propăşirii spirituale a neamului lor: scriitorii Nicolae Gane, Nicolae Beldiceanu, Ion Dragoslav, Vasile Savel, Horia Lovinescu, Vasile Lovinescu, Aurel George Stino, Nicolae Labiş, Nicolae Jianu, Mihail Şerban, folcloriştii Artur Gorovei, Mihai Lupescu, Alexandru Vasiliu Tătăruşi, actorii Matei Millo, Jules Cazaban, Grigore Vasiliu-Birlic, pictorii Aurel Băeşu, Ştefan Şoldănescu, Dimitrie Hârlescu, savanţii Dimitrie Leonida şi Nicolae Grigoraş, şi multi, mulţi alţii. Oameni de seamă, iviţi din acest pământ al fertilităţii spirituale .”
                                                                               citat din http://www.lovinestii.ro/galeria.htm

„Oraşul Fălticeni este de o seamă cu S.U.A..Ca aşezare omenească însă este mult mai veche. De fapt, tot atât de veche ca şi aşezările din continentul descoperit de Cristofor Columb, contemporan şi el cu Ştefan cel Mare şi Sfânt al Moldovei.” ( Geo Nichita, „ Însemnări fălticenene”)

Începuturile oraşului Fălticeni este caracteristic multor oraşe româneşti şi poate fi situat în primele veacuri ale evului mediu moldovenesc. Exista un grup de sate pe valea Şomuzului Mare: Broşteni, Costeşti, Pădureni, Şoldăneşti, Folticeni, Oprişeni, Buciumeni. Ca oraş, a luat fiinţă în al optulea deceniu al secolului al XVIII-lea.

Izvoarele arheologice atestă existenţa unei aşezări pe aceste meleaguri din vremuri mult mai îndepărtate. „ Rădăcinile lui, ca aşezare, sunt însă din cele mai vechi timpuri, adică din epoca pietrei.” ( Geo Nichita, „ Însemnări fălticenene”)

Documentar, prima atestare o reprezintă un hrisov din timpul lui Ştefan cel Mare, datat în 15 martie 1490, ca act întocmit la cumpărarea moşiei şi satului Fulticenii cu suma de 200 de zloţi tătăreşti de către vistiernicul Isac de la fosta proprietară, Neacşa, fiica lui Hanea. Documentul face referiri la voievozii Ilieş şi Ştefan, fiii lui Alexandru cel Bun, fapt ce certifică o existenţă mai veche a aşezării rurale.

La 12 martie 1554 Alexandru Lăpuşneanu pune să se întocmească actul prin care se donează de către domnitor moşia şi satul cu acelaşi nume Mănăstirii Moldoviţa.

Un alt sat răzăşesc, parte componentă a oraşului de azi, se regăseşte pomenit într-un document datat în 16 februarie 1424, prin care Popa Juga primeşte de la însuşi Alexandru cel Bun satul Buciumeni.

Istoricul Ştefan Gorovei, coautor alături de Grigore Ilisei a unei monografii a oraşului Fălticeni, apărută în 1987 la Editura Sport-Turism, numeşte Fălticenii ca fiind aşezarea cu două începuturi. Cel de-al doilea, al oraşului, ar fi după însemnările dascălului Vasile în Cazania de la biserica Fălticenii-Vechi în 1779, iar după Condica vistieriei nr. 23 pe anul 1824, în 1772.

Enache Cantacuzino, ispravnic al ţinutului Sucevei alături de Dumitru Saulea în timpul domniei lui Constantin Moruzzi, trage la 28 iunie 1779 prima brazdă care marchează locul viitorului oraş, pe moşia Şoldăneşti a stolnicului Ioniţă Başotă. Documentul cancelariei domneşti precizează:

„ Să se ştie de când s-au făcut târgul de la Fulticeni, în zilele Măriei Sale Constantin Moruz Voievod, Mitropolit fiind Chirio Chir Gavriil Calimah şi s-au aşezat târgul pe loc de ţalină de dumnealui vel vistiernic Ianachi Cant[Cantacuzino], 1779, iuni 28.”

În 1780, un an mai târziu, boierii locului, proprietarii pământului de întemeiere şi noii târgoveţi (români, evrei şi armeni) încheie o convenţie pecetluită de un hrisov emis de aceeaşi cancelarie a domnitorului Moruzzi , fapt ce dovedeşte conferirea unui statut legal târgului.

Încă de la început, comunitatea evreiască a avut un rol important în geneza oraşului.Hrisovul dovedeşte fără dubii acest fapt: „ şi jidovii să-şi ţie o casă pentru închinăciune ca şi celelalte case dar nu într-un alt chip cum şi un loc afară să li se dea jidovilor pentru mormânturi, unde le vor arăta isprăvnicia ţinutului, care loc în lung să fie de şaizeci de stânjeni, iar lat patruzeci de stânjeni.”

Artur Gorovei susţine în monografia „ Folticenii-cercetări istorice asupra oraşului” ( 1938) că vechimea acesteea se confundă cu cea a satului Fălticenii-Vechi de care amintesc documente din secolul al XIII-lea:

„ Folticenii sunt o transformare în oraş a unor sate care existau bine întemeiate, de pe la 1400 şi încă de mai înainte; dar cum am putea să-i socotim vechimea lui numai din 1780, când domnitorul ţării a îngăduit unui proprietar să perceapă nişte taxe… Vechimea oraşului Folticeni se confundă cu vechimea satului Folticenii Vechi, despre care vorbesc documentele de demult.”

Numele aşezării

Iniţial oraşul a fost numit Târgul Şoldăneşti sau Târgul Şomuzului după vatra sa, dar în 1826, la 29 martie, domnitorul Ioniţă Sandu Sturza emite o anaforă ce denumeşte urbea Târgul Fălticeni, nume care oricum era folosit în popor.

Privitor la etimologia numelui, părerile sunt diferite şi nu s-a ajuns la o concluzie, fiecare idee fiind parţial justificată.

Virgil Tempeanu susţine că denumirea provine de la cuvântul „foltău”, arhaism utilizat în vechime de ţăranii din zona de munte pentru coaja de brad.

Ion Bogdan, Nicolae Iorga şi Mihai Costăchescu au considerat că unul din boierii proprietari ai satului şi moşiei Fălticenii-Vechi, Stan Pântece, numit şi Foltic, ar fi dat aşezării numele său.

Inspirându-se dintr-o legendă din Transilvania, Gustav Adolf Zikelli a lansat ideea că numele de Fălticeni vine de la numele lui Fâln Hannes din Weillau (Transilvania), colonist sas căruia localnicii i-ar fi spus Hanea, deci el ar fi tatăl Neacşei, femeia amintită ca vânzător al satului Fulticenii în hrisovul din 1490.

Evoluţie şi dezvoltare

După atestarea oraşului , până la mijlocul secolului XIX numărul de locuitori creşte considerabil, ca şi suprafaţa, chiar dacă pământurile târgului fac obiectul mai multor dispute şi procese civile între diverşi boieri. Perioada aceasta tulburată de neînţelegerile create de „mentalităţi feudale”, l-au făcut pe istoricul Ştefan Gorovei să denumească Fălticenii acelor timpuri „lupta dintr-un ev mediu întârziat şi evul modern”, ce oprea oraşul de la o dezvoltare normală.Obştea pune capăt conflictelor răscumpărând de la boieri terenurile.

Străzile oraşului erau dispuse în cea mai mare parte în papalel sau perpendiculare, după cum se observă din prima hartă a târgului întocmită de ing. Iosif von Braun în 1805. Se remarcă un număr de 23 de case aşezate simetric de-a lungul unei uliţi. Planul târgului realizat în 1823 de ing. Alexandru Cotescu demonstrează o extindere amplă, numărul caselor crescând la 107.

Oraşul are din 1832 Judecătorie ţinutală şi Tribunal.

În 1845, eforia, primul consiliu al târgului şi apoi primarul şi consiliu comunal în 1864, ca urmare a legii comunale dată de Cuza, trasează liniile de dezvoltare urbanistică ce va conduce, în sfârşit, oraşul la o imagine citadină. Se pavează străzile şi se realizează reţeaua de aducţiune a apei, până în acest moment apa potabilă fiind adusă în oraş de sacagii. Eforia coordona construcţia de şcoli, închisori, poduri şi răspundea de paza incendiilor ( s-a înfiinţat „ serviciul pompieriei”), de iluminat şi întreţinerea străzilor.

Părerile unor personalităţi ale vremii despre Târgul Fălticenilor sunt împărţite. W de Kotzebue, consul al Rusiei la Bucureşti, susţine în cartea sa „ Din Moldova-tablouri şi schiţe” că oraşul, pe la 1852, se rezumă la Uliţa Mare, „alcătuită din două rânduri de prăvălii lipite unele de altele,mai toate sunt din lemn, învelite cu şindrilă putredă, verde de muşchiu, numai ici acolo se vede o prăvălie de cărămidă, care dovedeşte un fel de pornire spre îndreptare, apoi mai străluceşte şi câte un acoperiş de tinichea în lumina soarelui. Toate prăvăliile au acoperişul lor prelungit; în dos se află locuinţa prăvăliaşului, vreo două odăiţe întunecate şi murdare, ale căror ferestre sunt înzestrate cu gratii de fier. Celelalte uliţe, cu casele lor în parte foarte plăcute şi vesele, s-au alăturat mai târziu pe lângă acest sâmbure.” Poetul Dimitrie Bolintineanu îl vede în 1857 cu „o fizionomie de mizerie”. Georgiu Melidon susţine în lucrarea „ Călătorie în Moldova de sus” (1855) că oraşul ajunsese „un al doilea Galaţi, portul de uscat al Moldovei”. V. I. Ghica în articolul „ Icoane ale vieţii româneşti de ieri…” îl citează pe un călător străin care în 1849 a vizitat bâlciul de la Fălticeni şi a remarcat că „ După cel de la Leipzig este unul din cele mai însemnate bâlciuri ale Europei.”.M. Sadoveanu surprinde la sfârşitul secolului al XIX-lea ambele feţe ale oraşului în opera „ Dureri înăbuşite”: în vale „căsuţe leproase” şi „ uliţi întortocheate şi înguste” iar în deal, „ pe culmea dinspre Buciumeni şi Rădăşeni, în lărgime şi curăţenie…lumină şi pace…miresme de grădini înflorite şi viers de privighetori”.

În 1850 oraşul avea deja peste 9 000 de locuitori dintre care 63,5% erau evrei. Localitatea era construită după modelul târgurilor evreeşti, arhitectura şi ocupaţiile de bază aparţinând stilului de viaţă ale etniei amintite. Străzile continuă să fie numite „mahalale” şi în documentele din 1864: mahalaua Feredeului, mahalaua Pârâul Ciurii, mahalaua Ciurii din Dos, mahalaua Broscăriei etc. Amenajarea de trotuare începe în 1884.

Din 1857 s-a introdus serviciul de diligenţe.În perioada ce-a urmat, Fălticeniul cunoaşte o dezvoltare accelerată prin consolidarea şi apariţia unor noi căi de comunicaţie, procesul fiind încununat de inaugurarea căii ferate pe ruta Fălticeni- Dolhasca la 28 septembrie 1887. „ Fălticenii sunt astfel legaţi cu lumea.”, remarcă G. Ilisei în cartea „ Fălticeni”.

Primul teatru a fost inaugurat în 1880 într-o baracă de lemn, dar proprietarul Adolf Bayer îi înlocuieşte pereţii cu alţii din zid.

1896 le aduce fălticenenilor şi una din cele mai importante realizări ale tehnicii, telefonia.

Alături de construcţiile sarăcioase din lemn şi lut, apar construcţii cu o arhitectură maiestoasă, multe din ele existente şi-n zilele noastre:Primăria, farmacia Carol Vorel şi Kisselewski, Colegiul Naţional „ Nicu Gane”, casa Cantacuzino, casa Lovinescu, Şcoala „ Alexandru Ioan Cuza”, casa Serafim Ionescu ( mai târziu, din 1902, Banca Naţională), Spitalul „ Stamati”, Şcoala primară nr. 2, casa Teodorini ş. a. Oraşul capătă un aspect antitetic, chiar pe Strada Mare învecinându-se clădiri mari, moderne şi adevărate „ coşmelii”, pentru a mă exprima în spiritul epocii.

Începând cu anul 1914 urbea modestă se poate lăuda cu existenţa unui muzeu de istorie şi etnografie locală, performanţă atinsă în România la acea vreme doar de Constanţa, Galaţi, Hârşova şi Târgul Jiu. Sub numele Muzeul Sucevei, apoi al Fălticenilor, instituţia îşi desfăşoară activitatea în fosta casă ridicată de boierului Cantacuzino- Paşcanu din Baia în 1858, sub conducerea inimosului profesor Vasile Ciurea, fost primar al urbei.

Viaţa spirituală a oraşului este de-a dreptul efervescentă,numărând multe publicaţii, de remarcat „ Şezătoarea”, prima publicaţie românească de folclor, editată sub îndrumarea lui Artur Gorovei ( 1 martie 1892). Mai multe tipografii, cea mai performantă fiind cea a lui Saidman, desfăşurau o activitate bogată, oraşul având parte de gazete şi reviste locale. Nu toate au rezistat în timp. Trebuie amintite în schimb prima gazetă locală, „ Plăeşul” (1876), „ Vocea Sucevei” ( 1876) şi „ Gazeta de Fălticeni” ( 1882-1883).

În cartea „Călăuza judeţului Fălticeni”, V. Ciurea prezintă aspectul oraşului în anul 1924 : „ Stradele mai toate prunduite, multe din ele cu pavaj de bolovani, au trotuare de lespezi de Galiţia. Partea de sus, e cea mai curată şi frumoasă. Case curate, cu grădini mari în jurul lor, îi dau un aspect pitoresc mai cu seamă primăvara şi toamna. Partea din jos a târgului, cu cartierul evreesc şi cel comercial.”

Din 1925 oraşul este conectat la o reţea de curent electric.

Evenimentele istorice următoare îşi pun amprenta asupra dezvoltării localităţii. Perioada interbelică duce la o înflorire economică şi culturală. Epoca comunistă industrializează puternic oraşul, numărul locuitorilor crescând foarte mult. „ Faţa” urbei se schimbă, se modernizează inevitabil, deşi alături de construcţii impunătoare au apărul „cartierele muncitoreşti”, o pată în ansamblul arhitectural prin lipsa de calitate şi „linia” aleasă, comună, de fapt, tuturor oraşelor supuse planului de sistematizare. Din „ Florenţa României” Fălticeniul este transformat într-unul din sutele de oraşe cenuşii şi poluate de coloşi industriali care şi-au demonstrat ineficienţa într-o economie de piaţă, după evenimentele din 1989.

În ultimii ani, din motive economice sau, poate, din lipsa interesului faţă de obiectivele arhitecturale de patrimoniu a unor edili ai oraşului, o parte a clădirilor vechi au fost „schingiuite” prin renovări ce n-au respectat obligativitatea de a nu modifica aspectul iniţial, dar care servesc perfect intereselor actualilor proprietari sau chiriaşi, iar altele au fost pur şi simplu demolate.

stemă amplasare
Amplasare	47°27′35″N, 26°18′00″E
Ţară	România
Judeţ	Suceava
Atestare documentară	1490
Populaţie	28.899 (2003)
Suprafaţă	28,76 km²
Densitatea populaţiei	1.004 loc./km²
Localităţi componente	Şoldăneşti, Ţarna Mare
Primar	Vasile Tofan, PNL, 2004
Sit web	ro Primăria Fălticeni

Localizare

Fălticeniul se află în partea de sud-est a judeţului Suceava, pe şoseaua Europeană E85; la 80 km de Roman şi 25 km de Suceava. La Fălticeni se mai poate ajunge pe linia ferată secundară Dolhasca-Fălticeni, de 24 km lungime. Lucrările la această linie au început la 25 aprilie 1885 şi s-au terminat la 28 mai 1887.

Se află în vestul Podişului Fălticeniului – subunitate a Podişului Sucevei- învecinându-se la vest cu Câmpia piemontană Baia, la nord cu Depresiunea Liteni, cea mai mare parte a intravilanului fiind aşezat pe terasele Şomuzului Mare, afluent de dreapta a Siretului.

Împrejurimi

Din Fălticeni se văd culmile Munţilor Stânişoarei (altitudinea maximă 1531m în vârful Bivolul); în faţă este un orizont de înălţimi subcarpatice – Dealul lui Ciocan (624m), Dealul Înalt (503m), Culmea Pleşului (915m); mai aproape, este culoarul depresionar al văii Moldovei.

Clima

Clima oraşului se încadrează tipului temperat-continental, caracteristic zonelor de podiş. Temperatura medie atinge 7-8°C, cantitate medie anuală a precipitaţiilor 621 mm. Cea mai ridicată temperatură înregistrată la Fălticeni a fost de +37°C (la 16 august 1905)(+40*C 18 iulie 2007), iar cea mai scăzută −30°C (la 2 ianuarie 1909 şi 24 ianuarie 1950). Temperaturile medii anuale de primăvară sunt destul de scăzute (+1,5°C în martie, +8,1°C în aprilie) ceea ce are drept urmare înflorirea târzie a pomilor şi prin aceasta evitarea îngheţurilor şi brumelor. Rama deluroasă generează un climat de adăpost, masele de aer mai reci din N şi NV fiind canalizate pe valea Moldovei şi cea a Şomuzului Mare.

Geologie

Din punct de vedere geologic, oraşul este aşezat într-o zonă de platformă alcătuită dintr-un soclu cristalin precambrian cutat şi o cuvertură destul de groasă formată din diferite depozite sedimentare. Acest lucru a dus la formarea în zonă a mai multor tipuri de soluri ce se pretează la cultivarea unor plante cu nevoi diferite, dar şi la unele alunecări de terenuri.

Hidrologie

Reţeaua hidrografică are ca schelet râul Şomuzul Mare şi afluentul său principal de dreapta, pârâul Buciumeni. Apa potabilă provine din câteva puţuri de acumulare a apei freatice şi din râul Moldova.
De asemenea, mai poate fi precizata si salba de lacuri din proximitatea orasului, cu o deosebita importanta piscicola.

Harta Topografica

Imagini recente

http://www.falticeni.ro/galerie/orasul.html

http://www.falticeni.ro/galerie/biserici.html